sâmbătă
De la stilul Brancovenesc la stilul Baroc
Stilul Brancovenesc
Denumirea de Stil brâncovenesc sau de artă brâncovenească caracterizează in istoriografia română de artă arhitectura și artele plastice în Țara Românească din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Deoarece această epocă a influențat în mod hotărâtor evoluțiile de mai târziu, termenul se folosește prin extensie și pentru a descrie operele de artă din vremea primilor Mavrocordați, până către 1730.
Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie cu renașterea apuseană, datorită structurilor sale clare, raționaliste, dar exuberanța lui decorativă permite și folosirea termenului de Baroc brâncovenesc.
Context istoric și cultural
Mișcarea cărturărească care ia ființă în Moldova secolului al XVII-lea, influențată prin intermediul polonez[1] de umanismul european, este una din premizele apariției stilului brâncovenesc, caracterizat prin recepția barocului apusean și programe artistice unitare. Bazele înfloririi din epoca brâncovenească au fost puse în timpul celor două decenii de domnie a lui Matei Basarab (1632-1654), care asigurase Țării Românești o anumită stabilitate politică și favorizase dezvoltarea artelor[2]. Printre cele mai importante edificii ale epocii lui Matei Basarab se numără biserica Mănăstirii Arnota (1633), biserica Schitului Crasna-Gorj (1636), biserica Schitului Topolnița-Mehedinți (1646), precum și ansamblurile monastice de la Căldărușani (1638) și Brebu (1640-1650), ctitorii care continuă evoluția arhitecturii muntenești prin preluări ale formelor gotice moldovenești[3], fără a depăși însă un orizont provincial[4]. O excepție din punct de vedere calitativ și programatic o constituie casa de piatră a cărturarului Udriște Năsturel de la Herăști (jud. Ilfov), care interpretează în stil oriental elemente ale Renașterii italiene.
În perioada care a urmat s-a dezvoltat mai ales arhitectura conacelor boierești. Această evoluție a corespuns acumulării puterii în mâinile marii boierimi[6] în al treilea sfert al secolului al XVII-lea, în detrimentul urmașilor lui Matei Basarab. Conace precum cele de la Dobreni, Mironești din Gostinari (jud. Ilfov)[7], Golești (jud. Argeș), Filipești[8], Măgureni (jud. Prahova) sau de la Băjești, concepute după modelul reședințelor princiare din Constantinopol[9], vor crea o paradigmă a edificiului reprezentativ muntenesc, caracterizată atât printr-o înaltă calitate a materialelor și prelucrării cât și prin situarea pitorească, în mijlocul unor parcuri și în apropierea râurilor și heleșteielor. Cea din urmă caracteristică va influența dezvoltarea ulterioară a arcadelor și pridvoarelor ca elemente ale deschiderii spre natură[10]. Despre restul edificiilor civile ale vremii se știe din păcate prea puțin. Casele de la Măgureni, construite între 1666 și 1667 de Păuna, soția spătarului Drăghici Cantacuzino, relevă faptul că și arhitectura de dimensiuni mai restrânse se orienta după modelul dat de reședințele domnești. Casele erau finisate foarte îngrijit, cu decorații în stuc de tip levantin, și aveau loggii de inspirație italiană. Aceste elemente vestice au pătruns probabil din Transilvania în Țara Românească[11]. Atât recepția elementelor orientale cât și a celor nord-italiene a fost înlesnită de numeroase călătorii, prin care boierimea valahă descoperise pe lângă Orientul Apropiat, Grecia și Peninsula Balcanică mai ales Italia. Exemplul cel mai grăitor pentru această deschidere este cel al marelui cărturar Constantin Cantacuzino, format la școlile din Constantinopol și Padova, care ajunsese să joace un rol central în politica Țării Românești din ultimul sfert al secolului al XVII-lea. Acea perioadă tulbure, caracterizată de ascensiunea Cantacuzinilor și a altor familii boierești, înlesnise răspândirea idealului umanist în cultură, promovat tocmai de acești "oameni noi". Elitele politice își manifestă mai puternic interesul pentru arta apuseană și sunt la rândul lor descoperite de portretiștii italieni și flamanzi. Gravori specializați în portretistică îi consacraseră deja lui Mihai Viteazul ca principe de rang european mai multe portrete[12], începând cu domnia lui Matei Basarab majoritatea domnilor români sunt reprezentați de artiști apuseni în postura tipică monarhilor din epoca barocului timpuriu, cu elemente orientale în vestimentație. Astfel îl reprezintă pe Constantin Brâncoveanu veronezul Alessandro dalla Via, activ la Veneția[13]. În epoca lui Matei Basarab apăruseră în Țara Românească primele teme istorice în pictură, în general se acordă acum și în arta românească mai multă atenție reprezentării figurii umane. În același timp se produce o reevaluare a statutului artistului, meșterii autohtoni ies pentru prima oară din anonimat.
După urcarea pe tron a liniei familiei Cantacuzino edificiul reprezentativ a continuat să fie palatul. Domnitorii Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu s-au remarcat însă și prin numeroase ctitorii de biserici și mănăstiri. Inițial arhitectura sacrală s-a orientat după modelul dat de biserica Mănăstirii Dealu, având drept caracteristici planul triconc și sistemul decorării fațadelor cu arcaturi. Deja acel edificiu de la începutul secolului al XVI-lea denotă predilecția pentru siluete elansate care va caracteriza apoi arta brâncovenească. Gustul mai rafinat al epocii a dus la înlocuirea treptată a stâlpilor voluminoși de cărămidă cu elegante colonade de piatră. În timpul domniei lui Brâncoveanu activitatea de construcție s-a intensificat. Patronatul domnitorului nu s-a limitat doar la Țara Românească, daniile sale au fost destinate și Mănăstirii Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai[15], unor biserici din Ierusalim, Liban, Epir și mănăstirilor de pe Muntele Athos[16]. Prima tiparniță cu litere mobile din Caucaz provine din Țara Românească, prin mijlocirea lui Antim Ivireanul[17]. Ilustrul voievod se afla în corespondență cu Ludovic al XIV-lea, Petru cel Mare, papa Clement al XI-lea și cu împărații de la Viena Leopold I, Iosif I și Carol al VI-lea[18]. Din 1695 Brâncoveanu poartă titlui de principe al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană cu armoarii proprii, demnitate confirmată în 1706, și se imortalizează în 1713 în medalioane de aur și argint cu inscripții latine asemenea unui suveran independent, atitudine care va scandaliza Înalta Poartă și va contribui, un an mai târziu, la sfârșitul Brâncovenilor[19]. Inscripția "Dei Gratia Sacri Romani Imperii et Valachiae Transalpinae Princeps" de pe un clopot al Mănăstirii Gura Motrului confirmă mândria domnitorului pentru această poziție de rang european[20].
Arhitectura
Stilul brâncovenesc se distinge prin expresivitatea conferită de volumele arhitectonice ale scărilor exterioare, ale foișoarelor sau loggiilor, care variază în mod pitoresc aspectul fațadelor. Sistemul tradițional al decorării cu arcaturi de ciubuce mai este încă aplicat, dar ornamentica bogată a ancadramentelor, a coloanelor și a balustradelor trădează prin motivele vegetale compuse în vrejuri influența barocă. Proporțiile devin mai zvelte și mai armonioase, ele dovedesc o mai grijulie elaborare a planurilor. Atât decorul cât și spațiile libere, structurate de coloane, neagă masivitatea formelor arhitectonice; pridvorul deschis ajunge de exemplu a fi un element reprezentativ al clădirilor. Boltirea se face de obicei în semicilindru sau cu cupole semisferice. Decorul poate fi sculptat din piatră sau aplicat sub forma unor reliefuri din stuc. În decorația din piatră predomină motivele florale, în stuc sunt des întâlnite ornamente de tip oriental.
Palatele au fost ridicate în epoca brâncovenească mai ales în apropierea unor pânze de apă, în cadrul unor incinte rectangulare. Poarta și anexele gospodărești sunt îndeobște situate pe latura opusă reședinței, care este organizată pe două niveluri, deasupra unor pivnițe înalte. Soclul clădirilor include de obicei și parterul. Palatele au pe latura dinspre curte un foișor cu scară, pe latura dinspre lac o loggie. Dotate cu aducții de apă, cu băi și grupuri sanitare, reședințele domnești ofereau un comfort nemaiîntâlnit până atunci.
Biserici
Exteriorul lăcașelor de cult corespunde prin decorul bogat iconostaselor din interior, împodobite dens cu reliefuri.
Catedrala Patriarhiei din Bucuresti
Stilul Baroc
Stilul baroc a fost un stil artistic predominant în Europa și apoi pe alte continente, generat inițial în Italia, într-o anumită direcție a artelor vizuale, la sugestia explicit exprimată de către Biserica Romano-Catolică, cel mai mare "antreprenor" și sponzor al artei în Evul Mediu și Renaștere.
Stilul baroc este caracterizat de monumentalitatea clădirilor și excesivitatea decorării interioare și exterioare a acestora (în arhitectură), folosirea scenelor dramatice cu personaje multiple reprezentate din unghiuri diverse grupate în jurul unui vortex asimetric plasat în ansamblu (în sculptură), realizarea de compoziții complexe cu personaje multiple aflate în situații dramatice prin utilizarea diagonalelor și a tehnicii clarobscurului (în pictură), crearea dramatismului interior și unei anumite "îndrăzneli", fanteziste chiar utopice, a discursului (în literatură, muzică și poezie).
Stilul baroc se referă la acel curent artistic european, denumit mai târziu baroc, generat în Italia la sfârșitul anilor 1600, devenit predominant în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, dar a cărui extensie maximă a fost de aproximativ 300 de ani, durând între anii 1600 și până în preajma începutului secolului XX. Stilul baroc a fost purtat și răspândit din Europa înspre imperiile coloniale ale Spaniei, Portugaliei, Franței și Angliei și, respectiv, în mai mică măsură, ale Olandei și Germaniei, peste tot în lume unde acestea au fondat colonii.
În același timp, stilul baroc nu a fost nici sincron geografic și nici nu a avut aceeași durată maximă temporală în toate culturile și țările în care a penetrat și s-a manifestat. În timp ce, spre exemplu, în jurul anilor 1740 - 1750, în Franța, barocul ajunsese deja la apogeu, cedând treptat locul rococoului, în România, mai exact în Transilvania, și Rusia barocul de abia începea să se manifeste prepoderent, ducând propria sa aventură artistică mult mai târziu decât oriunde, până în jurul anilor 1900 - 1910.
Chiar și Franța, unde se părea că barocul cedase definitiv locul clasicismului, rococoului și apoi neo-clasicismului, se manifestă o revitalizare puternică dar surprinzător de tardivă a acestuia, la mijlocul secolului al XIX-lea, sub forma cunoscută sub numele de neo-baroc.
Arcurile de triumf sunt prezente printre creațiile relativ târzii ale arhitecturii antichității, fiind realizate pentru prima dată în Roma antică pentru comemorarea victoriilor romane pe câmpurile de luptă. Barocul arhitectural a preluat ideea de poartă formală de intrare într-un oraș sau într-o secțiune centrală a unui oraș prin realizarea de porți monumentale și arcuri de triumf dedicate întoarcerii acasă a eroilor.
Astfel Poarta Brandenburg din Berlin, realizată între 1788 și 1791, de arhitectul german Karl Gotthard Langhans, este un exemplu de construcție în stil neo-grec revitalizat (și adaptat Berlinului) având prezente clare influențe baroc.
Oricum, arcul de triumf parizian, comandat de Napoleon Bonaparte în 1806, dar terminat doar în 1836, are mult mai multe elemente de arhitectură baroc în componența sa. Arcul de triumf bucureștean, inspirat la rândul său de Arcul de Triumf din Paris, terminat în 1922, arhitect Petre Antonescu, este mai elegant, mai suplu, fiind cel mai "baroc" din aceste trei monumente ale victoriei. Frizele și bazoreliefurile care îl acoperă sunt realizate din marmură românească de la Rușchița, conferindu-i eleganță, prestanță și prezență inconfundabilă în peisajul bucureștean.
Arcul de triumf din Bucuresti inaugurat in 1922 in cinstea intemeietorilor Romaniei Mari regele Ferdinard si regina Maria
Denumirea de Stil brâncovenesc sau de artă brâncovenească caracterizează in istoriografia română de artă arhitectura și artele plastice în Țara Românească din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Deoarece această epocă a influențat în mod hotărâtor evoluțiile de mai târziu, termenul se folosește prin extensie și pentru a descrie operele de artă din vremea primilor Mavrocordați, până către 1730.
Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie cu renașterea apuseană, datorită structurilor sale clare, raționaliste, dar exuberanța lui decorativă permite și folosirea termenului de Baroc brâncovenesc.
Context istoric și cultural
Mișcarea cărturărească care ia ființă în Moldova secolului al XVII-lea, influențată prin intermediul polonez[1] de umanismul european, este una din premizele apariției stilului brâncovenesc, caracterizat prin recepția barocului apusean și programe artistice unitare. Bazele înfloririi din epoca brâncovenească au fost puse în timpul celor două decenii de domnie a lui Matei Basarab (1632-1654), care asigurase Țării Românești o anumită stabilitate politică și favorizase dezvoltarea artelor[2]. Printre cele mai importante edificii ale epocii lui Matei Basarab se numără biserica Mănăstirii Arnota (1633), biserica Schitului Crasna-Gorj (1636), biserica Schitului Topolnița-Mehedinți (1646), precum și ansamblurile monastice de la Căldărușani (1638) și Brebu (1640-1650), ctitorii care continuă evoluția arhitecturii muntenești prin preluări ale formelor gotice moldovenești[3], fără a depăși însă un orizont provincial[4]. O excepție din punct de vedere calitativ și programatic o constituie casa de piatră a cărturarului Udriște Năsturel de la Herăști (jud. Ilfov), care interpretează în stil oriental elemente ale Renașterii italiene.
În perioada care a urmat s-a dezvoltat mai ales arhitectura conacelor boierești. Această evoluție a corespuns acumulării puterii în mâinile marii boierimi[6] în al treilea sfert al secolului al XVII-lea, în detrimentul urmașilor lui Matei Basarab. Conace precum cele de la Dobreni, Mironești din Gostinari (jud. Ilfov)[7], Golești (jud. Argeș), Filipești[8], Măgureni (jud. Prahova) sau de la Băjești, concepute după modelul reședințelor princiare din Constantinopol[9], vor crea o paradigmă a edificiului reprezentativ muntenesc, caracterizată atât printr-o înaltă calitate a materialelor și prelucrării cât și prin situarea pitorească, în mijlocul unor parcuri și în apropierea râurilor și heleșteielor. Cea din urmă caracteristică va influența dezvoltarea ulterioară a arcadelor și pridvoarelor ca elemente ale deschiderii spre natură[10]. Despre restul edificiilor civile ale vremii se știe din păcate prea puțin. Casele de la Măgureni, construite între 1666 și 1667 de Păuna, soția spătarului Drăghici Cantacuzino, relevă faptul că și arhitectura de dimensiuni mai restrânse se orienta după modelul dat de reședințele domnești. Casele erau finisate foarte îngrijit, cu decorații în stuc de tip levantin, și aveau loggii de inspirație italiană. Aceste elemente vestice au pătruns probabil din Transilvania în Țara Românească[11]. Atât recepția elementelor orientale cât și a celor nord-italiene a fost înlesnită de numeroase călătorii, prin care boierimea valahă descoperise pe lângă Orientul Apropiat, Grecia și Peninsula Balcanică mai ales Italia. Exemplul cel mai grăitor pentru această deschidere este cel al marelui cărturar Constantin Cantacuzino, format la școlile din Constantinopol și Padova, care ajunsese să joace un rol central în politica Țării Românești din ultimul sfert al secolului al XVII-lea. Acea perioadă tulbure, caracterizată de ascensiunea Cantacuzinilor și a altor familii boierești, înlesnise răspândirea idealului umanist în cultură, promovat tocmai de acești "oameni noi". Elitele politice își manifestă mai puternic interesul pentru arta apuseană și sunt la rândul lor descoperite de portretiștii italieni și flamanzi. Gravori specializați în portretistică îi consacraseră deja lui Mihai Viteazul ca principe de rang european mai multe portrete[12], începând cu domnia lui Matei Basarab majoritatea domnilor români sunt reprezentați de artiști apuseni în postura tipică monarhilor din epoca barocului timpuriu, cu elemente orientale în vestimentație. Astfel îl reprezintă pe Constantin Brâncoveanu veronezul Alessandro dalla Via, activ la Veneția[13]. În epoca lui Matei Basarab apăruseră în Țara Românească primele teme istorice în pictură, în general se acordă acum și în arta românească mai multă atenție reprezentării figurii umane. În același timp se produce o reevaluare a statutului artistului, meșterii autohtoni ies pentru prima oară din anonimat.
După urcarea pe tron a liniei familiei Cantacuzino edificiul reprezentativ a continuat să fie palatul. Domnitorii Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu s-au remarcat însă și prin numeroase ctitorii de biserici și mănăstiri. Inițial arhitectura sacrală s-a orientat după modelul dat de biserica Mănăstirii Dealu, având drept caracteristici planul triconc și sistemul decorării fațadelor cu arcaturi. Deja acel edificiu de la începutul secolului al XVI-lea denotă predilecția pentru siluete elansate care va caracteriza apoi arta brâncovenească. Gustul mai rafinat al epocii a dus la înlocuirea treptată a stâlpilor voluminoși de cărămidă cu elegante colonade de piatră. În timpul domniei lui Brâncoveanu activitatea de construcție s-a intensificat. Patronatul domnitorului nu s-a limitat doar la Țara Românească, daniile sale au fost destinate și Mănăstirii Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai[15], unor biserici din Ierusalim, Liban, Epir și mănăstirilor de pe Muntele Athos[16]. Prima tiparniță cu litere mobile din Caucaz provine din Țara Românească, prin mijlocirea lui Antim Ivireanul[17]. Ilustrul voievod se afla în corespondență cu Ludovic al XIV-lea, Petru cel Mare, papa Clement al XI-lea și cu împărații de la Viena Leopold I, Iosif I și Carol al VI-lea[18]. Din 1695 Brâncoveanu poartă titlui de principe al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană cu armoarii proprii, demnitate confirmată în 1706, și se imortalizează în 1713 în medalioane de aur și argint cu inscripții latine asemenea unui suveran independent, atitudine care va scandaliza Înalta Poartă și va contribui, un an mai târziu, la sfârșitul Brâncovenilor[19]. Inscripția "Dei Gratia Sacri Romani Imperii et Valachiae Transalpinae Princeps" de pe un clopot al Mănăstirii Gura Motrului confirmă mândria domnitorului pentru această poziție de rang european[20].
Arhitectura
Stilul brâncovenesc se distinge prin expresivitatea conferită de volumele arhitectonice ale scărilor exterioare, ale foișoarelor sau loggiilor, care variază în mod pitoresc aspectul fațadelor. Sistemul tradițional al decorării cu arcaturi de ciubuce mai este încă aplicat, dar ornamentica bogată a ancadramentelor, a coloanelor și a balustradelor trădează prin motivele vegetale compuse în vrejuri influența barocă. Proporțiile devin mai zvelte și mai armonioase, ele dovedesc o mai grijulie elaborare a planurilor. Atât decorul cât și spațiile libere, structurate de coloane, neagă masivitatea formelor arhitectonice; pridvorul deschis ajunge de exemplu a fi un element reprezentativ al clădirilor. Boltirea se face de obicei în semicilindru sau cu cupole semisferice. Decorul poate fi sculptat din piatră sau aplicat sub forma unor reliefuri din stuc. În decorația din piatră predomină motivele florale, în stuc sunt des întâlnite ornamente de tip oriental.
Palatele au fost ridicate în epoca brâncovenească mai ales în apropierea unor pânze de apă, în cadrul unor incinte rectangulare. Poarta și anexele gospodărești sunt îndeobște situate pe latura opusă reședinței, care este organizată pe două niveluri, deasupra unor pivnițe înalte. Soclul clădirilor include de obicei și parterul. Palatele au pe latura dinspre curte un foișor cu scară, pe latura dinspre lac o loggie. Dotate cu aducții de apă, cu băi și grupuri sanitare, reședințele domnești ofereau un comfort nemaiîntâlnit până atunci.
Biserici
Exteriorul lăcașelor de cult corespunde prin decorul bogat iconostaselor din interior, împodobite dens cu reliefuri.
- Catedrala Patriarhiei în București (1655-1685) reprezintă faza premergătoare stilului brâncovenesc din timpul domniei lui Șerban Cantacuzino.
- Biserica fostei mănăstiri Adormirea Maicii Domnului (1691-1697) în Râmnicu Sărat
- Biserica Adormirea Maicii Domnului în Bordești, jud. Vrancea (1698-1699)
- Biserica Sf. Gheorghe Nou (1698-1707) în București
- Biserica Fundenii Doamnei (1699) în București
- Biserica fostei mănăstiri în Baia de Aramă (1699)
- Biserca Vădeni (1700) în Târgu Jiu
- Biserica Colțea (1702) în București
- Biserica Mănăstirii Antim (1713-1715) în București
- Biserica Stavropoleos (1724-1730) în București
Catedrala Patriarhiei din Bucuresti
Stilul baroc a fost un stil artistic predominant în Europa și apoi pe alte continente, generat inițial în Italia, într-o anumită direcție a artelor vizuale, la sugestia explicit exprimată de către Biserica Romano-Catolică, cel mai mare "antreprenor" și sponzor al artei în Evul Mediu și Renaștere.
Stilul baroc este caracterizat de monumentalitatea clădirilor și excesivitatea decorării interioare și exterioare a acestora (în arhitectură), folosirea scenelor dramatice cu personaje multiple reprezentate din unghiuri diverse grupate în jurul unui vortex asimetric plasat în ansamblu (în sculptură), realizarea de compoziții complexe cu personaje multiple aflate în situații dramatice prin utilizarea diagonalelor și a tehnicii clarobscurului (în pictură), crearea dramatismului interior și unei anumite "îndrăzneli", fanteziste chiar utopice, a discursului (în literatură, muzică și poezie).
Stilul baroc se referă la acel curent artistic european, denumit mai târziu baroc, generat în Italia la sfârșitul anilor 1600, devenit predominant în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, dar a cărui extensie maximă a fost de aproximativ 300 de ani, durând între anii 1600 și până în preajma începutului secolului XX. Stilul baroc a fost purtat și răspândit din Europa înspre imperiile coloniale ale Spaniei, Portugaliei, Franței și Angliei și, respectiv, în mai mică măsură, ale Olandei și Germaniei, peste tot în lume unde acestea au fondat colonii.
În același timp, stilul baroc nu a fost nici sincron geografic și nici nu a avut aceeași durată maximă temporală în toate culturile și țările în care a penetrat și s-a manifestat. În timp ce, spre exemplu, în jurul anilor 1740 - 1750, în Franța, barocul ajunsese deja la apogeu, cedând treptat locul rococoului, în România, mai exact în Transilvania, și Rusia barocul de abia începea să se manifeste prepoderent, ducând propria sa aventură artistică mult mai târziu decât oriunde, până în jurul anilor 1900 - 1910.
Chiar și Franța, unde se părea că barocul cedase definitiv locul clasicismului, rococoului și apoi neo-clasicismului, se manifestă o revitalizare puternică dar surprinzător de tardivă a acestuia, la mijlocul secolului al XIX-lea, sub forma cunoscută sub numele de neo-baroc.
Astfel Poarta Brandenburg din Berlin, realizată între 1788 și 1791, de arhitectul german Karl Gotthard Langhans, este un exemplu de construcție în stil neo-grec revitalizat (și adaptat Berlinului) având prezente clare influențe baroc.
Oricum, arcul de triumf parizian, comandat de Napoleon Bonaparte în 1806, dar terminat doar în 1836, are mult mai multe elemente de arhitectură baroc în componența sa. Arcul de triumf bucureștean, inspirat la rândul său de Arcul de Triumf din Paris, terminat în 1922, arhitect Petre Antonescu, este mai elegant, mai suplu, fiind cel mai "baroc" din aceste trei monumente ale victoriei. Frizele și bazoreliefurile care îl acoperă sunt realizate din marmură românească de la Rușchița, conferindu-i eleganță, prestanță și prezență inconfundabilă în peisajul bucureștean.
The Little Ewe (varianta in limba engleza)
At Heaven’s doorsill,
Where the trail’s descending
To the plain and ending,
Here three shepherds keep
Their three flocks of sheep,
One, Moldavian,
One, Transylvanian
And one, Vrancean.
Now, the Vrancean
And the Transylvanian
In their thoughts, conniving,
Have laid plans, contriving
At the close of day
To ambush and slay
The Moldavian;
He, the wealthier one,
Had more flocks to keep,
Handsome, long-horned sheep,
Horses, trained and sound,
And the fiercest hounds.
One small ewe-lamb, though,
Dappled gray as tow,
While three full days passed
Bleated loud and fast;
Would not touch the grass.
”Ewe-lamb, dapple-gray,
Muzzled black and gray,
While three full days passed
You bleat loud and fast;
Don’t you like this grass?Are you too sick to eat,
Little lamb so sweet?”
”Oh my master dear,
Drive the flock out near
That field, dark to view,
Where the grass grows new,
Where there’s shade for you.
”Master, master dear,
Call a large hound near,
A fierce one and fearless,
Strong, loyal and peerless.
The Transylvanian
And the Vrancean
When the daylight’s through
Mean to murder you.”
”Lamb, my little ewe,
If this omen’s true,
If I’m doomed to death
On this tract of heath,
Tell the Vrancean
And Transylvanian
To let my bones lie
Somewhere here close by,
By the sheepfold here
So my flocks are near,
Back of my hut’s grounds
So I’ll hear my hounds.
Tell them what I say:
There, beside me lay
One small pipe of beech
With its soft, sweet speech,One small pipe of bone
Whit its loving tone,
One of elderwood,
Fiery-tongued and good.
Then the winds that blow
Would play on them so
All my listening sheep
Would draw near and weep
Tears, no blood so deep.
How I met my death,
Tell them not a breath;
Say I could not tarry,
I have gone to marry
A princess – my bride
Is the whole world’s pride.
At my wedding, tell
How a bright star fell,
Sun and moon came down
To hold my bridal crown,
Firs and maple trees
Were my guests; my priests
Were the mountains high;
Fiddlers, birds that fly,
All birds of the sky;
Torchlights, stars on high.
But if you see there,
Should you meet somewhere,
My old mother, little,
With her white wool girdle,
Eyes with their tears flowing,
Over the plains going,
Asking one and all,
Saying to them all,
’Who has ever known,
Who has seen my own
Shepherd fine to see,
Slim as a willow tree,
With his dear face, bright
As the milk-foam, white,
His small moustache, right
As the young wheat’s ear,
With his hair so dear,
Like plumes of the crow
Little eyes that glow
Like the ripe black sloe?’
Ewe-lamb, small and pretty,
For her sake have pity,
Let it just be said
I have gone to wed
A princess most noble
There on Heaven’s doorsill.
To that mother, old,
Let it not be told
That a star fell, bright,
For my bridal night;
Firs and maple trees
Were my guests, priests
Were the mountains high;
Fiddlers, birds that fly,
All birds of the sky;
Torchlights, stars on high
Balada populara MIORITA
Mioriţa
Pe-un picior de plaiu,
Pe-o gură de raiu,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei
Cu trei ciobănei
Unu-i Moldovean
Unu-i Ungurean
Şi unu-i Vrâncean.
Iar cel Ungurean,
Şi cu cel Vrâncean,
Mări se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l'apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel Moldovan
Că-i mai ortoman
Ş'are oi mai multe,
Mîndre şi cornute,
Şi cai invăţaţi
Şi cîni mai bărbaţi!...
Dar cea Mioriţă
Cu lîna plăviţă
De trei zile'ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
- Mioriţă laie,
Laie, bucălaie,
De trei zile'ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Draguţă Mioară?
- Drăguţule bace!
Dă-ţi oile'ncoace
La negru zăvoi,
Că-i iarba de noi
Şi umbra de voi.
Stăpîne, stăpîne,
Iţi cheamă ş'un cîne
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l'apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul Ungurean
Şi cu cel Vrâncean!
- Oiţă bîrsană,
De eşti năzdrăvană
Şi de-a fi să mor
In cîmp de mohor,
Să spui lui Vrâncean
Şi lui Ungurean
Ca să mă îngroape
Aice pe- aproape
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
In dosul stînii,
Să-mi aud cînii,
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag!
Fluieraş de os,
Mult zice duios!
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vîntul cînd a bate
Prin ele-a răzbate,
Ş'oile s'or strînge
Pe mine m'or plînge
Cu lacrimi de sînge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m'am însurat
Cu-o mindră crăiasă,
A lumei mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa;
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi;
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!
Iar dacă-i zării,
Dacă-i întîlnii
Măicuţă bătrînă
Cu brîul de lîna,
Din ochi lăcrimînd,
Pe culmi alergînd,
Pe toţi întrebînd
Şi la toţi zicînd:
Cine-au cunoscut,
Cine mi-au văzut
Mîndru ciobănel
Tras printr'un inel?
Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Musteţioara lui,
Spicul grîului;
Perişorul lui,
Peana corbului;
Ochişorii lui,
Mura cîmpului!...
Tu Mioara mea,
Să te'nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m'am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C'am avut nuntaşi
Brazi si păltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!...
Pe-un picior de plaiu,
Pe-o gură de raiu,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei
Cu trei ciobănei
Unu-i Moldovean
Unu-i Ungurean
Şi unu-i Vrâncean.
Iar cel Ungurean,
Şi cu cel Vrâncean,
Mări se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l'apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel Moldovan
Că-i mai ortoman
Ş'are oi mai multe,
Mîndre şi cornute,
Şi cai invăţaţi
Şi cîni mai bărbaţi!...
Dar cea Mioriţă
Cu lîna plăviţă
De trei zile'ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
- Mioriţă laie,
Laie, bucălaie,
De trei zile'ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Draguţă Mioară?
- Drăguţule bace!
Dă-ţi oile'ncoace
La negru zăvoi,
Că-i iarba de noi
Şi umbra de voi.
Stăpîne, stăpîne,
Iţi cheamă ş'un cîne
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l'apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul Ungurean
Şi cu cel Vrâncean!
- Oiţă bîrsană,
De eşti năzdrăvană
Şi de-a fi să mor
In cîmp de mohor,
Să spui lui Vrâncean
Şi lui Ungurean
Ca să mă îngroape
Aice pe- aproape
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
In dosul stînii,
Să-mi aud cînii,
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag!
Fluieraş de os,
Mult zice duios!
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vîntul cînd a bate
Prin ele-a răzbate,
Ş'oile s'or strînge
Pe mine m'or plînge
Cu lacrimi de sînge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m'am însurat
Cu-o mindră crăiasă,
A lumei mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa;
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi;
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!
Iar dacă-i zării,
Dacă-i întîlnii
Măicuţă bătrînă
Cu brîul de lîna,
Din ochi lăcrimînd,
Pe culmi alergînd,
Pe toţi întrebînd
Şi la toţi zicînd:
Cine-au cunoscut,
Cine mi-au văzut
Mîndru ciobănel
Tras printr'un inel?
Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Musteţioara lui,
Spicul grîului;
Perişorul lui,
Peana corbului;
Ochişorii lui,
Mura cîmpului!...
Tu Mioara mea,
Să te'nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m'am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C'am avut nuntaşi
Brazi si păltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!...
duminică
Proverbe si zicatori romanesti
La omul sărac nici boii nu trag.
Pomul după roade se cunoaşte, iar omul după fapte.
Nu da binelui cu piciorul, că pe urmă îi duci dorul.
Răspunsul blând înlătură mânia.
Deşteptăciunea are limite, prostia n-are margini.
Râde ciob de oală spartă.
Adevărul este întotdeauna la mijloc.
Câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia.
Cine aleargă după doi iepuri, nu prinde niciunul.
Vorba dulce mult aduce.
Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.
Dă-i, Doamne, prostului mintea de apoi.
Prostul întâi o croieşte, apoi o gândeşte.
Norocu-i după cum şi-l face omul.
A fi domn nu-i lucru mare, a fi om e de mirare.
Cine pe săraci ajută, pe Dumnezeu împrumută.
Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala.
Cine nu se leneveşte, aur şi în piatră găseşte.
De ce îţi este frică, de aia nu scapi.
Cine seamănă vânt culege furtună.
Numai cine nu munceşte, nu greşeşte.
Unde nu-i cap, vai de picioare.
Lauda de sine nu miroase a bine.
Dă-mi, Doamne, puterea tânărului şi mintea bătrânului.
Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara ta!
Vrabia mălai visează.
Vrabia mălai visează.
Omul cât trăieşte învaţă.
S-a dus bou şi a venit vacă.
Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge.
Sângele apă nu se face.
Vorba multă, sărăcia omului.
Dacă tăceai, filozof rămâneai.
Soarele când se înalţă, leneşul de-abia se-ncalţă.
Ţara arde, baba se piaptănă!
Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă.
Orice muncă e frumoasă, dacă e pe plac aleasă.
Vina recunoscută e pe jumătate iertată.
Cine râde la urmă, râde mai bine.
Prietenul la nevoie se cunoaste.
Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)