Denumirea de Stil brâncovenesc sau de artă brâncovenească caracterizează in istoriografia română de artă arhitectura și artele plastice în Țara Românească din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Deoarece această epocă a influențat în mod hotărâtor evoluțiile de mai târziu, termenul se folosește prin extensie și pentru a descrie operele de artă din vremea primilor Mavrocordați, până către 1730.
Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie cu renașterea apuseană, datorită structurilor sale clare, raționaliste, dar exuberanța lui decorativă permite și folosirea termenului de Baroc brâncovenesc.
Context istoric și cultural
Mișcarea cărturărească care ia ființă în Moldova secolului al XVII-lea, influențată prin intermediul polonez[1] de umanismul european, este una din premizele apariției stilului brâncovenesc, caracterizat prin recepția barocului apusean și programe artistice unitare. Bazele înfloririi din epoca brâncovenească au fost puse în timpul celor două decenii de domnie a lui Matei Basarab (1632-1654), care asigurase Țării Românești o anumită stabilitate politică și favorizase dezvoltarea artelor[2]. Printre cele mai importante edificii ale epocii lui Matei Basarab se numără biserica Mănăstirii Arnota (1633), biserica Schitului Crasna-Gorj (1636), biserica Schitului Topolnița-Mehedinți (1646), precum și ansamblurile monastice de la Căldărușani (1638) și Brebu (1640-1650), ctitorii care continuă evoluția arhitecturii muntenești prin preluări ale formelor gotice moldovenești[3], fără a depăși însă un orizont provincial[4]. O excepție din punct de vedere calitativ și programatic o constituie casa de piatră a cărturarului Udriște Năsturel de la Herăști (jud. Ilfov), care interpretează în stil oriental elemente ale Renașterii italiene.
În perioada care a urmat s-a dezvoltat mai ales arhitectura conacelor boierești. Această evoluție a corespuns acumulării puterii în mâinile marii boierimi[6] în al treilea sfert al secolului al XVII-lea, în detrimentul urmașilor lui Matei Basarab. Conace precum cele de la Dobreni, Mironești din Gostinari (jud. Ilfov)[7], Golești (jud. Argeș), Filipești[8], Măgureni (jud. Prahova) sau de la Băjești, concepute după modelul reședințelor princiare din Constantinopol[9], vor crea o paradigmă a edificiului reprezentativ muntenesc, caracterizată atât printr-o înaltă calitate a materialelor și prelucrării cât și prin situarea pitorească, în mijlocul unor parcuri și în apropierea râurilor și heleșteielor. Cea din urmă caracteristică va influența dezvoltarea ulterioară a arcadelor și pridvoarelor ca elemente ale deschiderii spre natură[10]. Despre restul edificiilor civile ale vremii se știe din păcate prea puțin. Casele de la Măgureni, construite între 1666 și 1667 de Păuna, soția spătarului Drăghici Cantacuzino, relevă faptul că și arhitectura de dimensiuni mai restrânse se orienta după modelul dat de reședințele domnești. Casele erau finisate foarte îngrijit, cu decorații în stuc de tip levantin, și aveau loggii de inspirație italiană. Aceste elemente vestice au pătruns probabil din Transilvania în Țara Românească[11]. Atât recepția elementelor orientale cât și a celor nord-italiene a fost înlesnită de numeroase călătorii, prin care boierimea valahă descoperise pe lângă Orientul Apropiat, Grecia și Peninsula Balcanică mai ales Italia. Exemplul cel mai grăitor pentru această deschidere este cel al marelui cărturar Constantin Cantacuzino, format la școlile din Constantinopol și Padova, care ajunsese să joace un rol central în politica Țării Românești din ultimul sfert al secolului al XVII-lea. Acea perioadă tulbure, caracterizată de ascensiunea Cantacuzinilor și a altor familii boierești, înlesnise răspândirea idealului umanist în cultură, promovat tocmai de acești "oameni noi". Elitele politice își manifestă mai puternic interesul pentru arta apuseană și sunt la rândul lor descoperite de portretiștii italieni și flamanzi. Gravori specializați în portretistică îi consacraseră deja lui Mihai Viteazul ca principe de rang european mai multe portrete[12], începând cu domnia lui Matei Basarab majoritatea domnilor români sunt reprezentați de artiști apuseni în postura tipică monarhilor din epoca barocului timpuriu, cu elemente orientale în vestimentație. Astfel îl reprezintă pe Constantin Brâncoveanu veronezul Alessandro dalla Via, activ la Veneția[13]. În epoca lui Matei Basarab apăruseră în Țara Românească primele teme istorice în pictură, în general se acordă acum și în arta românească mai multă atenție reprezentării figurii umane. În același timp se produce o reevaluare a statutului artistului, meșterii autohtoni ies pentru prima oară din anonimat.
După urcarea pe tron a liniei familiei Cantacuzino edificiul reprezentativ a continuat să fie palatul. Domnitorii Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu s-au remarcat însă și prin numeroase ctitorii de biserici și mănăstiri. Inițial arhitectura sacrală s-a orientat după modelul dat de biserica Mănăstirii Dealu, având drept caracteristici planul triconc și sistemul decorării fațadelor cu arcaturi. Deja acel edificiu de la începutul secolului al XVI-lea denotă predilecția pentru siluete elansate care va caracteriza apoi arta brâncovenească. Gustul mai rafinat al epocii a dus la înlocuirea treptată a stâlpilor voluminoși de cărămidă cu elegante colonade de piatră. În timpul domniei lui Brâncoveanu activitatea de construcție s-a intensificat. Patronatul domnitorului nu s-a limitat doar la Țara Românească, daniile sale au fost destinate și Mănăstirii Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai[15], unor biserici din Ierusalim, Liban, Epir și mănăstirilor de pe Muntele Athos[16]. Prima tiparniță cu litere mobile din Caucaz provine din Țara Românească, prin mijlocirea lui Antim Ivireanul[17]. Ilustrul voievod se afla în corespondență cu Ludovic al XIV-lea, Petru cel Mare, papa Clement al XI-lea și cu împărații de la Viena Leopold I, Iosif I și Carol al VI-lea[18]. Din 1695 Brâncoveanu poartă titlui de principe al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană cu armoarii proprii, demnitate confirmată în 1706, și se imortalizează în 1713 în medalioane de aur și argint cu inscripții latine asemenea unui suveran independent, atitudine care va scandaliza Înalta Poartă și va contribui, un an mai târziu, la sfârșitul Brâncovenilor[19]. Inscripția "Dei Gratia Sacri Romani Imperii et Valachiae Transalpinae Princeps" de pe un clopot al Mănăstirii Gura Motrului confirmă mândria domnitorului pentru această poziție de rang european[20].
Arhitectura
Stilul brâncovenesc se distinge prin expresivitatea conferită de volumele arhitectonice ale scărilor exterioare, ale foișoarelor sau loggiilor, care variază în mod pitoresc aspectul fațadelor. Sistemul tradițional al decorării cu arcaturi de ciubuce mai este încă aplicat, dar ornamentica bogată a ancadramentelor, a coloanelor și a balustradelor trădează prin motivele vegetale compuse în vrejuri influența barocă. Proporțiile devin mai zvelte și mai armonioase, ele dovedesc o mai grijulie elaborare a planurilor. Atât decorul cât și spațiile libere, structurate de coloane, neagă masivitatea formelor arhitectonice; pridvorul deschis ajunge de exemplu a fi un element reprezentativ al clădirilor. Boltirea se face de obicei în semicilindru sau cu cupole semisferice. Decorul poate fi sculptat din piatră sau aplicat sub forma unor reliefuri din stuc. În decorația din piatră predomină motivele florale, în stuc sunt des întâlnite ornamente de tip oriental.
Palatele au fost ridicate în epoca brâncovenească mai ales în apropierea unor pânze de apă, în cadrul unor incinte rectangulare. Poarta și anexele gospodărești sunt îndeobște situate pe latura opusă reședinței, care este organizată pe două niveluri, deasupra unor pivnițe înalte. Soclul clădirilor include de obicei și parterul. Palatele au pe latura dinspre curte un foișor cu scară, pe latura dinspre lac o loggie. Dotate cu aducții de apă, cu băi și grupuri sanitare, reședințele domnești ofereau un comfort nemaiîntâlnit până atunci.
Biserici
Exteriorul lăcașelor de cult corespunde prin decorul bogat iconostaselor din interior, împodobite dens cu reliefuri.
- Catedrala Patriarhiei în București (1655-1685) reprezintă faza premergătoare stilului brâncovenesc din timpul domniei lui Șerban Cantacuzino.
- Biserica fostei mănăstiri Adormirea Maicii Domnului (1691-1697) în Râmnicu Sărat
- Biserica Adormirea Maicii Domnului în Bordești, jud. Vrancea (1698-1699)
- Biserica Sf. Gheorghe Nou (1698-1707) în București
- Biserica Fundenii Doamnei (1699) în București
- Biserica fostei mănăstiri în Baia de Aramă (1699)
- Biserca Vădeni (1700) în Târgu Jiu
- Biserica Colțea (1702) în București
- Biserica Mănăstirii Antim (1713-1715) în București
- Biserica Stavropoleos (1724-1730) în București
Catedrala Patriarhiei din Bucuresti
Stilul baroc a fost un stil artistic predominant în Europa și apoi pe alte continente, generat inițial în Italia, într-o anumită direcție a artelor vizuale, la sugestia explicit exprimată de către Biserica Romano-Catolică, cel mai mare "antreprenor" și sponzor al artei în Evul Mediu și Renaștere.
Stilul baroc este caracterizat de monumentalitatea clădirilor și excesivitatea decorării interioare și exterioare a acestora (în arhitectură), folosirea scenelor dramatice cu personaje multiple reprezentate din unghiuri diverse grupate în jurul unui vortex asimetric plasat în ansamblu (în sculptură), realizarea de compoziții complexe cu personaje multiple aflate în situații dramatice prin utilizarea diagonalelor și a tehnicii clarobscurului (în pictură), crearea dramatismului interior și unei anumite "îndrăzneli", fanteziste chiar utopice, a discursului (în literatură, muzică și poezie).
Stilul baroc se referă la acel curent artistic european, denumit mai târziu baroc, generat în Italia la sfârșitul anilor 1600, devenit predominant în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, dar a cărui extensie maximă a fost de aproximativ 300 de ani, durând între anii 1600 și până în preajma începutului secolului XX. Stilul baroc a fost purtat și răspândit din Europa înspre imperiile coloniale ale Spaniei, Portugaliei, Franței și Angliei și, respectiv, în mai mică măsură, ale Olandei și Germaniei, peste tot în lume unde acestea au fondat colonii.
În același timp, stilul baroc nu a fost nici sincron geografic și nici nu a avut aceeași durată maximă temporală în toate culturile și țările în care a penetrat și s-a manifestat. În timp ce, spre exemplu, în jurul anilor 1740 - 1750, în Franța, barocul ajunsese deja la apogeu, cedând treptat locul rococoului, în România, mai exact în Transilvania, și Rusia barocul de abia începea să se manifeste prepoderent, ducând propria sa aventură artistică mult mai târziu decât oriunde, până în jurul anilor 1900 - 1910.
Chiar și Franța, unde se părea că barocul cedase definitiv locul clasicismului, rococoului și apoi neo-clasicismului, se manifestă o revitalizare puternică dar surprinzător de tardivă a acestuia, la mijlocul secolului al XIX-lea, sub forma cunoscută sub numele de neo-baroc.
Astfel Poarta Brandenburg din Berlin, realizată între 1788 și 1791, de arhitectul german Karl Gotthard Langhans, este un exemplu de construcție în stil neo-grec revitalizat (și adaptat Berlinului) având prezente clare influențe baroc.
Oricum, arcul de triumf parizian, comandat de Napoleon Bonaparte în 1806, dar terminat doar în 1836, are mult mai multe elemente de arhitectură baroc în componența sa. Arcul de triumf bucureștean, inspirat la rândul său de Arcul de Triumf din Paris, terminat în 1922, arhitect Petre Antonescu, este mai elegant, mai suplu, fiind cel mai "baroc" din aceste trei monumente ale victoriei. Frizele și bazoreliefurile care îl acoperă sunt realizate din marmură românească de la Rușchița, conferindu-i eleganță, prestanță și prezență inconfundabilă în peisajul bucureștean.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu